Aşa este! Am avut o copilărie de vis, aşa cum puţini din copiii din ziua de astăzi pot avea. O copilărie ruptă din poveştile lui Creangă, o copilărie la care nu aş schimba absolut nimic, pe care aş retrăi-o de o infinitate de ori şi nu aş da-o pe computere şi jocuri pe net, ieşiri din ţară cu părinţii şi cutreierat tările lumii, etc.
Visez şi cu ochii deschişi la zilele petrecute la ţară la bunici, căci acele zile au dat tot farmecul copilăriei mele. La ţară însemnând un sătuc în apropiere de Huşi, unde atunci cand era vreme rea nu se putea ajunge decat pe jos, de la şosea până în sat, pe un drum de 3 kilometri, unde vara salcâmii se uneau şi abia lăsau să se vadă cerul, iar soarele avea mari bătăi de cap în a ajunge să încălzească praful de pe drum.
Adoram să cutreier desculţă uliţele satului, şi să caut cu picioruşele nisip mai răcoros, să cobor în râpă la râu şi să fac dig împreună cu copiii, ca apoi să construim barcuţe de toate felurile, care nu puteau fi "accesorizate" decât cu pene de gâscă sau curcan, căci aşa era trend-ul la iahturi pe atunci. Şi fugăream bietele păsări ca să le smulgem penele; doar nu v-aţi imaginat că le luam de pe jos! A, nuuu, cele găsite pe jos nu se ridicau la pretenţiile noastre iar concurenţa era mare, nu glumă! Trebuia calitate, ce să mai!
Am avut nişte bunici adorabili, dragii de ei. Bunica ne iubea atât de mult încât nu ne putea refuza nimic mie şi surorii mele. Îmi amintesc că ne dădea făină, ouă, tăvi ca să facem plăcinte, ne făcea până şi foc la plită, afară, şi noi băgam plăcintele la copt. Şi aveam o reţetă deosebită, pe care sunt convinsă că marii bucătari şi patiseri ai lumii ar fi da orice să o obţină! Dar nuuu, noi nu o dăm pentru nimic în lume!
Am fost şi cu vacile, la păscut. Dar ele păşteau, nu eu (hi, hi). Pe atunci se făcea cu rândul în sat, căci nu erau oameni plătiţi pentru asta. Iar la prânz ne opream la umbra unui copac, bunica tăia mămăliga cu aţă şi mâncam "de amiază".
Adoram să iau funie din grajd şi să alerg în grădină la nuc, sau la măr, şi să-mi fac leagăn; ooo, aveam tehnologie nu glumă.
Era atât de frumos!
Aaa, mi-am mai amintit ceva! Şi anume, ziua în care am spălat răţuştele; şi erau vii, foarte vii! Eu aveam o logică, în sinea mea. Bunica îmi spunea mereu să nu mă murdaresc, că nu e frumos sa te vadă lumea neagră din cap pana-n picioare. Iar răţuştele nu apucaseră să înveţe asta de la bunica. Ca atare, le-am prins într-o zi murdare şi am gândit: trebuie să le arăt ce e aia să ai ţinută dom'le. Şi dă-i şi spală-le Ino, că nici nu ai altă treabă de făcut! Şi nu le-am curăţat oricum, ci cu periuţa, ca să luceasca puful, că pene abia dacă aveau mititelele. Offf, multă minte îmi mai trebuia, dar la 4-5 ani, ce să ceri! Şi le-am curăţat aşa de bine că străluceau şi leşinau, iar străluceau şi iar leşinau. Dar eu încă mai cred că de la soare li se trăgea leşinul, daaaa, că era căldură mare în ziua aia. Concluzia e că doar o răţuşcă a supravieţuit. Ştiu, tragic! Dar eu n-am vrut, mă jur! Am avut numai intenţii bune! Şi draga de bunicuţa, cât a căutat ea răţustele seara, când s-a întors din grădină! Că eu, fată deşteaptă, când am văzut că pe front lucrurile se prezintă prost, am luat ostaşii leşinaţi şi i-am pus la adăpost, sub lighean. Iar când bunica a descoperit grozăvia, numai o răţuşcă a mai scos un măcăit slab; era singura care supravieţuise războiului.
acum scuze; continuarea în altă zi; trebuie să mai şi muncească cineva ... ?!
