miercuri, 22 aprilie 2009

... totuşi, nu în prezent

Am obosit să mă tot caut! Uneori am sezaţia că am rămas suspendată undeva, la graniţa dintre trecut şi viitor, şi, totuşi, nu în prezent. Nu mai pot fi ceea ce am fost, dar vreau să cred că pot răscoli după anumite "bucăţele" îngropate de vremuri, reprimate de atâţia ani, care încă licăresc şi cer cu disperare readucerea la viaţă!

... ... ... ... ... ... ... ...

Nu aş vrea să ţin universul în palme, ci aş vrea sa-mi găsesc locul în univers, să fiu parte din el, acolo unde doar eu aş putea fi, şi nimeni altcineva!

Aşa aş vrea
să îmi cuprind făptura,
s-o iau şi s-o arunc ...
pe undeva,
şi să revină când va şti ce e cu ea!

joi, 16 aprilie 2009

Copilăria mea ... de vis


Aşa este! Am avut o copilărie de vis, aşa cum puţini din copiii din ziua de astăzi pot avea. O copilărie ruptă din poveştile lui Creangă, o copilărie la care nu aş schimba absolut nimic, pe care aş retrăi-o de o infinitate de ori şi nu aş da-o pe computere şi jocuri pe net, ieşiri din ţară cu părinţii şi cutreierat tările lumii, etc.

Visez şi cu ochii deschişi la zilele petrecute la ţară la bunici, căci acele zile au dat tot farmecul copilăriei mele. La ţară însemnând un sătuc în apropiere de Huşi, unde atunci cand era vreme rea nu se putea ajunge decat pe jos, de la şosea până în sat, pe un drum de 3 kilometri, unde vara salcâmii se uneau şi abia lăsau să se vadă cerul, iar soarele avea mari bătăi de cap în a ajunge să încălzească praful de pe drum.

Adoram să cutreier desculţă uliţele satului, şi să caut cu picioruşele nisip mai răcoros, să cobor în râpă la râu şi să fac dig împreună cu copiii, ca apoi să construim barcuţe de toate felurile, care nu puteau fi "accesorizate" decât cu pene de gâscă sau curcan, căci aşa era trend-ul la iahturi pe atunci. Şi fugăream bietele păsări ca să le smulgem penele; doar nu v-aţi imaginat că le luam de pe jos! A, nuuu, cele găsite pe jos nu se ridicau la pretenţiile noastre iar concurenţa era mare, nu glumă! Trebuia calitate, ce să mai!

Am avut nişte bunici adorabili, dragii de ei. Bunica ne iubea atât de mult încât nu ne putea refuza nimic mie şi surorii mele. Îmi amintesc că ne dădea făină, ouă, tăvi ca să facem plăcinte, ne făcea până şi foc la plită, afară, şi noi băgam plăcintele la copt. Şi aveam o reţetă deosebită, pe care sunt convinsă că marii bucătari şi patiseri ai lumii ar fi da orice să o obţină! Dar nuuu, noi nu o dăm pentru nimic în lume!

Am fost şi cu vacile, la păscut. Dar ele păşteau, nu eu (hi, hi). Pe atunci se făcea cu rândul în sat, căci nu erau oameni plătiţi pentru asta. Iar la prânz ne opream la umbra unui copac, bunica tăia mămăliga cu aţă şi mâncam "de amiază".

Adoram să iau funie din grajd şi să alerg în grădină la nuc, sau la măr, şi să-mi fac leagăn; ooo, aveam tehnologie nu glumă.

Era atât de frumos!

Aaa, mi-am mai amintit ceva! Şi anume, ziua în care am spălat răţuştele; şi erau vii, foarte vii! Eu aveam o logică, în sinea mea. Bunica îmi spunea mereu să nu mă murdaresc, că nu e frumos sa te vadă lumea neagră din cap pana-n picioare. Iar răţuştele nu apucaseră să înveţe asta de la bunica. Ca atare, le-am prins într-o zi murdare şi am gândit: trebuie să le arăt ce e aia să ai ţinută dom'le. Şi dă-i şi spală-le Ino, că nici nu ai altă treabă de făcut! Şi nu le-am curăţat oricum, ci cu periuţa, ca să luceasca puful, că pene abia dacă aveau mititelele. Offf, multă minte îmi mai trebuia, dar la 4-5 ani, ce să ceri! Şi le-am curăţat aşa de bine că străluceau şi leşinau, iar străluceau şi iar leşinau. Dar eu încă mai cred că de la soare li se trăgea leşinul, daaaa, că era căldură mare în ziua aia. Concluzia e că doar o răţuşcă a supravieţuit. Ştiu, tragic! Dar eu n-am vrut, mă jur! Am avut numai intenţii bune! Şi draga de bunicuţa, cât a căutat ea răţustele seara, când s-a întors din grădină! Că eu, fată deşteaptă, când am văzut că pe front lucrurile se prezintă prost, am luat ostaşii leşinaţi şi i-am pus la adăpost, sub lighean. Iar când bunica a descoperit grozăvia, numai o răţuşcă a mai scos un măcăit slab; era singura care supravieţuise războiului.

acum scuze; continuarea în altă zi; trebuie să mai şi muncească cineva ... ?!

marți, 14 aprilie 2009

Concert ... cât mi-e de dor

Am înnebunit! Mi-e atât de dor de un concert! Un dor nebun!
A, nuuu, nu de orice concert! Ci de un concert pe stadion! Nimic nu se compară cu reprezentaţiile unor artişti, în special stăini (şi cei care au fost la concert - în adevăratul sens al cuvântului - ştiu de ce spun asta), pe un stadion imens, într-o seară răcoroasă de vară.
Aproape că mă vad în mulţime şi simt emoţia şi nerăbdarea!
Şi pot spune că am înnebunit şi mai tare pentru că eu vreau concert Phil Collins! Extraordinar concertul din Paris, First Final Farewell Tour 2005. Şi nu mai ţipaţi atât! Ştiu că a fost şi la Bucureşti, şi că am avut ocazia, dar din păcate atunci mi-a fost imposibil să ajung. Dar dacă ţine un nou concert, şi împrumut în bancă fac şi tot merg!
Săracul Phil dă cam o dată la două zile concerte în dormitorul meu, de cred că am înnebunit o naţiune deja, şi mai are în istoric vreo două pe care le-am urmărit acum ceva timp pe antena 2, dar tot nu m-am saturat, pentru ca vreau LIVE, vreau să simt vibraţia fiecărui sunet, să simt toată nebunia aceea care nu poate fi trăită decât acolo, pe stadion; să ţip, să sar, să cânt şi să nu mai am glas când părăsesc stadionul! Să aud saxofonul live - True Collors şi saxofonul live - incredibil de frumos!
Încă un concert dragul meu Phil Collins, încă unul şi apoi promit că te las în pace!

video

Se poate şi LIVE!

video

Peter Cincotti & David Gueta

luni, 13 aprilie 2009

La teatru!

La teatru - Odeon! Piesa - Gaiţele de Alexandru Chiriţescu! Concluzie - Jos pălăria!

Avem actori extraordinari, şi tot ce putem face pentru ei este să le urmărim reprezentaţiile, pentru că, sincer, avem ce!

Îmi tot răsună în minte cuvintele unor "personaje" care îndrăznesc să acuze MARII ACTORI că se înjosesc jucând în telenovelele româneşti! Iar sfatul meu este ca, în loc să îi acuze, să facă bine să cumpere bilete la teatru şi să umple sălile! Aceşti oameni ridică totul (atunci când sunt pe scenă) la rangul de artă; tot ce trece prin fiinţa lor capătă o valoare extraordinară; iar rolul nostru este acela de a aprecia, de a ne hrăni cu această artă.
Şi eu, sincer, m-am hrănit cu tot ceea ce mi-au oferit aceşti actori minunaţi, şi pentru acest lucru le mulţumesc şi mă-nclin în faţa lor! BRAVO!